Toflea: de râs sau de plâns?

Un articol de Cristian Barbosu

Hai să începem cu prima întrebare. De râs? Nu. Deloc. Ce se întâmplă în biserica din Toflea e o lucrare serioasă. Doar cei care n-au fost acolo și nu-i cunosc pe credincioșii de acolo pot râde. Dar nu spre binele lor. Fiindcă Dumnezeu a făcut și face lucruri mari în Toflea. Mai mari ca în multe biserici din Romania si diaspora. Și știu că risc afirmand acest lucru, dar asta e realitatea. N-am putut să nu scriu ceva, dupa ultima mea vizită acolo (acum câteva săptămâni), fiindcă de fiecare dată când am fost pe la ei, sau am fost implicat în vreo slujire a congregației lor, am plecat încurajat, motivat, binecuvântat. Într-o localitate în care o buna parte din locuitori nu știu să scrie și să citească, să găsești o biserică preocupată, care să se ocupe de educația concetățenilor, astfel încât aproape 1000 dintre ei au citit Noul Testament în ultimii ani, peste 500 au citit Biblia în întregime, și 200 să fi urmat cursuri și semniare biblice – stau și mă întreb, oare câte biserici din România și-au făcut scop din asta, să-și educe biblic membrii congregației lor, să-i motiveze și să-i monitorizeze la aceasta? Într-o lume creștină în care familia este sub atac, și curăția înainte de casatorie este o problemă serioasă – chiar și în comunitățile creștine – să găsești o biserică în care slujitorii ei să se framante să caute metode clare și practice prin care să mențină sfințenia relațiilor de căsătorie, e de apreciat. Oare care biserică investește resurse umane și materiale să susțină în fiecare an o conferință de câteva zile, specific destinată relațiilor de familie, așa cum fac cei din Toflea? Și nu doar pentru 30-40 de cupluri ci pentru 1000 + ?!

Da, sunt romi, au avut și încă au multe probleme, dar rar am găsit un grup de credincioși care să vorbească atâta de deschis despre lupta împotriva păcatelor lor, fie sociale, fie generate din tradiții și legi entice împotrivitoare Scripturii, oameni care să-și recunoască slăbiciunile așa cum o fac toflenii. Când vorbești de Toflea nu e nimic de râs, din contră…

Ce, vrei să spui că e ceva de plâns? Da. Dar nu pentru ei… ci pentru noi, cei care deseori ne credem oarecum superiori, mai educați, mai “io-știu-cum” față de ei. Bătând amvoanele multor biserici din majoritatea confesiunilor evanghelice din România, rar am găsit atâta viață în închinare, pasiune în rugăciune, putere în Cuvânt și lacrimi de cercetare ca la Toflea. Da, când intri nu mai auzi nimic, fiindca muzica e atât de tare încât nu mai poți sa intri in barfele cotidiene cu cei de lânga tine, oamenii sunt prea focalizați pe cântare să se uite pe pereți ca în alte biserici, iar ritmul, da, e diferit, mai bat din palme, ba chiar și strigă atunci când cantă, așa că nu poți dormi sau intra pe Facebook cum faci de obicei când corul sau fanfara bisericilor standard cântă aceleași melodii de 30 de ani încoace, pe care inclusiv subconștientul tău le fredonează. E de plâns când te uiți la statisticile cultelor neo-protestante în care botezurile sunt tot mai rare și mai mici, numarul bisericilor scade de la an la an și nici măcar în serviciile de evanghelizare sălile nu-s pline. Când în Toflea, de câțiva ani de zile nu găsești loc dacă vii la fix, oamenii nu se uită la ceas să vadă când se va termina, nu au unul ci două servicii peste săptămână, și în ultimii ani, toflenii au împânzit țara și Europa, nu doar pentru a-și găsi un loc de muncă, dar pentru a deschide biserici. Care biserică, al cărui cult, a plantat 10 alte filiale în țară și incă 5 în diferite țări ale Europei în ultimii ani? Cinste lor și laudă Domnului, care lucrează prin astfel de oameni, disprețuiți de unii, dar iubiți de El. M-am simțit smerit să îi slujesc, încurajat să îi privesc, și binecuvântat să fi invățat lucruri spirituale de la ei.

De râs? De plâns? Da, e un titlu ales pe de o parte să-i atragă pe unii care atunci când aud de Toflea, zâmbesc în baza prejudecăților lor greșite, precum evreii din vechime față de samariteni. Un titlu însa, care ar trebui să ne dea serios de gândit celor care înca mai trăim acel sentiment de frustrare sfântă legat de monotonia și fosilizarea bisericilor evanghelice românești, din țară și din diaspora, și care ne dorim să vedem, cum Dumnezeu dă viață bisericilor noastre… măcar ca la Toflea.