Adi Gliga – povestea vieții (I)

Înainte de a-l lăsa pe Adi Gliga să ne destăinuie povestea vieții lui, vreau să vă spun în ce împrejurări l-am cunoscut.
Imediat dupa ce am început lucrarea în penitenciarul de minori din Craiova, m-am gândit să invit pentru evanghlizarile pe care le organizam acolo, oameni care ar putea sa-i înțeleagă cel mai bine pe cei de acolo, și care ar avea un impact mai mare, în împărtășirea Evangheliei.
Așa se face că i-am invitat pe frații Vasile Tofan din Galati, și Irinel Ștefan din Timișoara, pentru vestirea evangheliei, și cântare și încurajare decât Adi Gliga, ajutat de colaboratorul său, Cătălin Ciuculescu.
Adi a fost extrem de bine primit, nu numai datorita talentului muzical, sau datorita faptului că este foarte aproape ca vârstă de cei de acolo, dar prin mărturia vieții lui, a reușit să-i facă pe toți participanții să se indentifice cu el, într-o mai mică, sau mai mare măsură…

La scurt timp după această evanghelizare, a urmat și un botez în apă, la care Adi și Cătălin au participat din nou. La acel botez, unde ne-am bucurat enorm de mult pentru faptul că Dumnezeu primea în împaratia Sa noi suflete, Adi a fost atât de atins de ce se întâmpla acolo, încât m-a rugat să-l fac parte din această lucrare cât se poate de mult. Desigur că m-am bucurat de acest lucru și-i mulțumesc lui Dumnezeu, care adaugă la echipa noastră de lucrare din penitenciar tot felul de slujitori, plini de dragoste pentru cei mai de jos păcătoși.

Povestea vieții lui Adi Gliga, pe care o veți putea citi aici în câteva episoade, o prezentăm cu acordul lui, așa cum el însuși a scris-o pe blogul său. Dupa ce veți citi mărturia vieții lui, îmi veți da dreptate, că Adi este unul dintre cei mai potriviți să lucreze cu oamenii din penitenciar.
Dumnezeu sa-i binecuvinteze pe Adi și pe Cătălin în tot ceea ce fac, dar și pe dumneavoastră care veți citi istoria pe cât de tristă, pe atât de înălțătoare spiritual. Se poate vedea cum MAREA DRAGOSTE A LUI DUMNEZEU, poate să ridice din cele mai de jos locuri pe cineva, care din punct de vedere omenesc nu are nici o șansă, și să-l pună alături de vedetele contemporane. Slăvit să fie Domnul pentru acest lucru.Toată slava vrem să i-o dăm doar LUI!

imagesCA99M7G0

Si acum, Adi Gliga povestește…

Nu stiu ce vor aduce zilele ce urmeaza. Stiu doar ca am cresut vazand multe lucruri si bune si rele. Uneori eu am gresit, alteori mi s-a gresit. Acum, la 28 de ani am multa amaraciune in inima din cauza celor ce au vrut sa nu-i mai incurc….mai bine zis care nu puteau sa isi faca mizeriile din cauza mea. Am fost chemati de Dumnezeu la dreptate….cat atarna de mine, imi dau silinta, dar urasc cand cineva rosteste cuvinte pompoase despre Adevar si Dreptate dar cu faptele arata cat sunt de infectati de cel rau. As vrea sa pot sa am cuvinte de bine despre toti oamenii…dar nu se poate…cum nu se poate ca toti sa vorbeasca despre mine doar de bine, din moment ce si eu am parti in care nu sunt tocmai grozav…asta arata ca sunt si eu om.

Oricum….am decis sa scriu despre toate aceste experiente…bune si rele….multe adevaruri socante,despre lucruri care mi s-au dat sa le vad si mi-au tulburat profund inima…despre viata aceasta care defapt nu e viata….pentru mine viata fiind ce-a de dupa moarte, adica Raiul. Despre oameni buni si rai, despre tot ceea ce au vazut ochii mei si auzit urechile mele. Nadejdea mea este ca unii vor invata din toate acestea si sper sa foloseasca spre salvare tuturor celorce citesc aceste scrisori.

Voi incepe cu viata mea si pe parcursul acestor scrieri voi vorbi despre toate lucrurile pe care le-am trait pana acum…bune sau rele.

Abandonul si casa de copii prescolari din Baia Mare

In copilaria mea, gandeam ca viata nu are o foarte mare valoare pe acest pamant si nu intelegeam de ce Dumnezeu ingaduie ca un om sa se nasca si mai apoi sa sufere pentru greselile altora .

Dar sa incepem cu inceputul.

M-am nascut pe Valea Borcutului, un cartier la marginea orasului Baia Mare si-mi aduc aminte foarte vag de momentele primilor mei ani de viata . Imi amintesc familia noastra se lupta cu saracia si adeseori mama ma trimitea la vecini sa mai cer de mancare.

Pe cand implinisem cinci ani, parintii m-au abandonat lasandu-ma in grija unei case de copii pentru prescolari .Motivul acestui gest extrem cred ca a fost dificultatea pe care o intampinau in a se intretine pe ei insusi si bineinteles pe mine, si acum uitandu-ma in urma fara sa-i judec , acest gest nu este justificat.

Aici in aceasta casa de copii, tin minte ca ma mai vizitau cei din familia mea, mai putin tata despre care nu stiu nimic. Mama, impreuna cu unchi si cateva matusi au venit intr-o zi de paste sa ma viziteze. Atmosfera de acolo era interesanta…un miros intens de parfumuri amestecate, pentru ca educatoarea care i-a intampinat a fost parfumata cu o multime de spray-uri. Era acel obicei de Paste, stropitul .

Am primit un pachet de la cei dragi ce ma vizitau, pe care am fugit sa-l pun in dulapul meu si am venit inapoi sa mai petrec timp cu ei. Eram bucuros si profitam din plin de prezenta lor, bucurandu-ma ca orsice copil in acele zile de sarbatoare. Dupa ce au plecat, m-am dus inapoi la dulap sa ma bucur de pachetul primit de la parinti dar nu mai era. Am fost foarte dezamagit. Cineva l-a luat…

Am mai fost vizitat doar odata dupa acest eveniment dar atunci eram la programul de somn de dupa masa. Dupa ce m-am trezit, educatoarea mi-a spus ca m-a cautat mama dar ca nu a vrut sa ma trezeasca din cauza ca dormeam . Am inceput sa plang si sa regret faptul ca am dormit. Totusi, nu aveam de ales caci somnul era obligatoriu . Aceea a fost ultima vizita a mamei mele insa am putut constata asta prea tarziu ca sa mai pot repara ceva…

Intr-o zi, in sala unde era grupa mare de copii, imi amintesc ca am asistat la o discutie a oamenilor mari, in jurul unei cafele si una dintre educatoare spunea ca atunci cand voi creste, voi ajunge ceva mare. Nu am inteles mare lucru atunci, dar acea discutie inca imi mai suna si acum in urechi.

Am cantat pentru prima data solo, la casa de cultura din Baia Mare,intr-o sala cu oameni multi si se spunea ca atunci cand eram mic, aveam vocea ca de inger. Desi nu stim ce voce au ingerii, acum am inteles ce voiau sa zica prin acea remarca.

Intre educatoarele pe care care le stiam foarte bine era o persoana noua, o educatoare de la Sighetul Marmatiei si urma sa ne fie educatoare timp de patru ani, din clasa intai pana in calasa a patra. A venit si ziua cand impreuna cu alti copii de la orfelinat am fost urcati in masini , in graba mare fara sa inteleg ce se intampla.

Ni s-a spus ca mergem la scoala. Nu intelegeam mare lucru. Dar cu masinile ne-au dus la autogara din Baia Mare si acolo am urcat intr-un autobus.

Eram in drum spre Sighetul Marmatiei….

(va urma)

În final, ascultați (sau reascultați) una dintre melodiile interpretate de Adi cu talentul cu care l-a binecuvântat Dumnezeu, pentru a sluji eficient pentru Împărăția Sa.

(click pe nume)

Adi Gliga

Eu şi securitatea – un caz de mărturisire a colaborării cu Securitatea

Dorim să prezentăm un caz de mărturisire a calaborarii cu securitatea, caz făcut public în anul 2007 de pastorul Iosif Țon. Motivul pentru care preluăm de la BBC Romania această mărturisire este faptul că îl considerăm un „caz exemplu” care credem că este demn de urmat.

Am menționat și în postarea Marturisirea unui pastor în legatură cu colaborarea cu securitatea faptul că dorim ca pe acest blog să fim de ajutor tuturor celor care ar vrea să facă acest pas, dar nu se simt încă liberi să o facă.

Nu suntem interesați să vă cunoaștem identitatea (doar dacă ați dori dumneavoastră acest lucru), în schimbr suntem interesați să vă ajutăm în a vă elibera de această povară, poate pentru unii de-a dreptul insuportabilă.Avem convingerea că mulți dintre dumneavoastră ați putea fi folosiți de Dumnezeu la un alt nivel, dacă ați face acest pas. Sunteti frații nostri, vă iubim si dorim să vă ajutam, nu să vă demascam. Cunoaștem destul de bine obiceiurile neamului nostru, în ceea ce priveste discreția și confidențialitatea.

Ceea ce vă promitem noi este discreție maxima, cu toată frica de Dumnezeu. Promitem de asemenea că ne vom alătura dumneavoastră în rugăciune, necondiționat, deoarece credem din toată inima în puterea rugăciunii.

Multa binecuvintare tuturor vizitatorilor acestui blog.

-Mike Olari

IosifTon

Mărturia completă a pastorului Iosif Ţon,

aşa cum a fost transmisă către BBC:

„Eu şi securitatea
O explicaţie despre mine şi alţi pastori”

Mai mulţi credincioşi, printre care Petre Dugulescu şi Dănuţ Mănăstireanu, şi-au studiat dosarul de la securitate şi au constatat că vina lor principală a fost aceea că erau adepţii lui Iosif Ţon, care era un duşman al puterii comuniste. Pentru mai bine de 30 de ani, aceasta este imaginea despre mine pe care o vor descoperi cei care studiază documentele securităţii.

Şi totuşi, atunci când se vor publica numele tuturor celor care au colaborat cu securitatea ca informatori, între ei va apare şi numele meu şi lucrul acesta îi va şoca pe mulţi credincioşi. Cazuri similare vor fi şi cu alţi pastori.

Iată de ce cred că este necesară acum o explicaţie. Voi începe cu cazul meu.
În anul 1957, pe când eram student la Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti, mi-au căzut în mână cărţi de teologie liberală. Prin citirea lor şi prin interacţiunea pe această temă cu unul dintre profesori mi-am pierdut credinţa în Dumnezeu. În decembrie 1957 m-am retras de la Seminar şi am intrat în învăţământ ca profesor de limba şi literatura română în comuna Lupşa de lângă Câmpeni, în Munţii Apuseni (în 1955 absolvisem Facultatea de filologie din Cluj).

În luna mai, 1958, am scris o scrisoare unuia dintre studenţii la Seminarul din Bucureşti că am devenit ateu.

În anii care au urmat, am trăit ca un ateu, cu tot ce implică lucrul acesta. În anii aceia am dorit foarte mult să fiu acceptat pe deplin în societatea socialistă a vremii.

În anul 1963 am fost chemat la securitate în Cluj şi am fost întrebat dacă vreau să devin colaborator al lor ca informator. Eu am văzut în această invitaţie o nouă oportunitate să fiu pe deplin acceptat şi de aceea am acceptat să devin informator şi am semnat angajamentul pentru aceasta.

Pe baza aceasta, am fost acceptat ca să lucrez vara ca ghid la mare cu turiştii străini, deoarece vorbeam fluent limba engleză. Sarcina mea era să raportez orice lucru suspect aş observa la turiştii cu care lucram.

În anii aceia am scris şi câteva note informative despre câţiva credincioşi baptişti din Cluj, cu care mai eram în contact. Doi dintre ei au avut de suferit din cauza aceasta. La câţiva ani după căderea comunismului, am stat de vorbă cu fiecare dintre ei, i-am mărturisit urâţenia pe care am făcut-o faţă de ei şi mi-am cerut iertare. Amândoi m-au iertat şi de atunci am întreprins mai multe acţiuni împreună.

După ce Rihard Wurmbrand a ieşit din închisoare, în 1964, am fost la el şi el m-a întrebat cum de am ajuns să-mi pierd credinţa în Dumnezeu. I-am relatat cele întâmplate în 1957 şi atunci el mi-a explicat cu mare răbdare unde este eroarea liberalismului teologic şi care este adevărul biblic. Explicaţia lui a fost atât de clară încât am început să privesc cu un nou interes spre Biblie. Au mai urmat şi alte influenţe, de la alte persoane care au venit de la închisoare (Simion Cure, Traian Dorz ) şi în 1967 am început să merg pe furiş la Biserica Baptistă din Cluj-Mănăştur.

În vremea aceea, mi-a făcut o vizită pastorul Simion Cure. Acesta făcuse cinci ani de închisoare şi de lagăr de muncă (la tăiat de stuf în Delta Dunării) pentru faptul că nu voise să accepte restricţii asupra lucrării lui de pastor. Datorită ţinutei lui demne şi a suferinţelor prin care trecuse fiindcă nu a acceptat nici un fel de compromis, eu mă uitam la el cu mare admiraţie şi mi l-am făcut duhovnic şi consilier spiritual.

În cursul acelei vizite, i-am spus că toate problemele mele intelectuale cu privire la Biblie şi la Dumnezeu sunt clarificate, dar mai am o problemă: Mă uit în urmă la acei ani în care am fost departe de Dumnezeu şi la modul de viaţă pe care l-am trăit în acei ani, mi-e ruşine de foarte multe lucruri şi nu-mi pot ierta faptul că am putut să fac acele lucruri. Simion Cure mi-a dat un răspuns la care nu m-am aşteptat:

„Dar cine eşti tu de vrei să-ţi ierţi tu păcatele? Nu tu trebuie să ţi le ierţi! Păcatele tale trebuie să ţi le ierte Dumnezeu şi, după aceea, păcatele tale trebuie să ţi le ierte o Biserică. Când tu ai căzut de la credinţă, prin poziţia pe care o aveai de tânăr predicator extrem de promiţător, tu ai rănit pe foarte mulţi credincioşi şi pot spune că ai rănit toate Bisericile. De aceea, o Biserică trebuie să te judece şi să te dezlege. Numai atunci vei fi cu adevărat primit şi eliberat.”

Acesta a fost unul dintre cele mai înţelepte sfaturi pe care mi le-ar fi putut da cineva vreodată! El m-a aşezat cu totul pe o nouă traiectorie.

La începutul anului 1968, am avut o experienţă specială cu Dumnezeu – nu este cazul să intru aici în mai multe detalii – în care am înţeles clar că Domnul Isus Cristos a murit pentru toate păcatele mele şi că El mi le-a iertat pe toate. Am trăit atunci nu numai o mare eliberare ci am primit senzaţia clară că am fost făcut iarăşi om, că mi-a fost redată demnitatea de copil al lui Dumnezeu. Atunci am decis că Acela care a murit pentru mine trebuie să fie Stăpânul meu şi am hotărât că îmi voi trăi viaţa în slujba Lui şi că voi trăi în toate după călăuzirea Lui.

Primul lucru care am înţeles că este atunci voia Lui Dumnezeu pentru mine este să mă duc la o Biserică, să mă supun judecăţii ei şi să caut iertarea ei şi dezlegarea ei. Fiindcă eu fusesem membru în Biserica Baptistă din Cluj-Iris, am stat de vorbă cu pastorul ei, Iulian Tătaru, i-am spus despre iertarea pe care am primit-o de la Dumnezeu şi despre dorinţa mea ca să fiu primit înapoi în Biserică. El s-a bucurat foarte mult şi mi-a spus: Eu voi spune comitetului Bisericii şi apoi va trebui să vii să te examineze comitetul Dacă ei vor fi satisfăcuţi, ei vor recomanda adunării generale a Bisericii să te reprimească în sânul ei.”

Am fost de acord cu aceasta şi am fost chemat să stau de vorbă cu comitetul. Mă aşteptam să fie o examinare până în cele mai intime detalii. Dar mi-am zis că au tot dreptul să mă întrebe orice şi că eu le voi răspunde cu cea mai totală sinceritate. Conducătorul comitetului a început examinarea mea cu această întrebare neaşteptată de mine: „Frate Iosif, dumneata ştii că dacă vii în mod public în Biserica noastră îţi pierzi slujba? Şi, Doamne, bun serviciu ai!” (Eram atunci profesor la un liceu în Cluj!). Fiind luat prin surprindere de această întrebare, am răspuns brusc: „Frate Cuibus, eu ştiu că voi pierde acest serviciu, dar Domnul Isus a murit pentru păcatele mele şi a avut milă de mine şi m-a iertat; oare acum eu să nu fiu gata să pierd o slujbă bună pentru El? Eu sunt gata nu numai să pierd slujba, eu sunt gata şi să mor pentru El”

Fratele s-a uitat la ceilalţi membri ai comitetului şi le-a spus: „Eu cred că nu mai este nevoie de nici o altă întrebare. Eu propun să ne plecăm toţi în genunchi şi să mulţumim pentru întoarcerea fratelui Iosif la Dumnezeu.” Toţi au fost de acord cu aceasta şi ne-am plecat pe genunchi şi am plâns împreună de bucurie!

În primăvara anului 1968 a avut loc adunarea generală a Bisericii în care pastorul Iulian Tătarul a făcut o mişcătoare prezentare a vieţii mele, inclusiv căderea şi acum iertarea lui Dumnezeu, şi a propus Bisericii să fiu reprimit ca membru. Biserica a votat în unanimitate reprimirea mea în Biserică şi astfel am primit dezlegarea Bisericii. În prima duminică din iunie a acelui an am participat pentru prima dată după zece ani la Cina Domnului. Cu aceasta s-a încheiat procesul reabilitării mele spirituale.

Dragostea cu care m-au primit oamenii din această Biserică a făcut o extrem de profundă impresie asupra mea!

În acea vară, în mai multe Biserici baptiste din ţară, am făcut câte o scurtă mărturisire de întoarcere a mea la Dumnezeu, ştiind sigur că dintr-un loc sau altul se va afla la securitate şi în toamnă, la începutul anului şcolar voi fi dat afară din învăţământ.

Să ne amintim că era 1968, venise „primăvara de la Praga”, cu Dubcek şi cu „socialismul cu faţă umană”, şi cu Ceauşescu mergând pentru scurtă vreme pe aceeaşi linie de schimbare. În contextul acela, nu s-au luat măsuri împotriva mea. Fără să intru în alte detalii, prin octombrie am făcut cerere pentru a face o călătorie la Viena pentru un consult medical. În timpul acela am primit de la Dumnezeu călăuzirea ca de la Viena să merg în Anglia şi să studiez acolo teologia.

La 1 ianuarie 1969 am plecat la Viena şi de acolo am plecat în Anglia. Printr-un şir de minuni ale lui Dumnezeu, am primit o bursă de studii la Universitatea Oxford şi am rămas acolo pentru studii până în 1972.

În primul an de studii la Oxford, a venit acolo Rihard Wurmbrand, în cadrul unui turneu de predici. Am stat îndelung de vorbă şi el m-a invitat să merg cu organizaţia lui în America. I-am explicat atunci că eu simt că am o obligaţie pentru fraţii mei din România şi că, la terminarea studiilor, mă voi întoarce la fraţii mei. El a fost dezamăgit de refuzul meu, dar mi-a respectat decizia.
Aici este locul unde trebuie să fac cea mai importantă explicaţie.

Când eu am căzut de la credinţă, mi-am dezamăgit fraţii. Nu prin modul de viaţă pe care l-am trăit în acei ani, incluzând aici faptul că devenisem informator al securităţii, ci faptul în sine că mi-am abandonat credinţa şi astfel mi-am abandonat fraţii. Ei bine, cu toate că eu i-am dezamăgit profund prin căderea mea, ei au avut totuşi dragostea să mă ierte şi să mă reprimească în Biserică. Faptul acesta mi-a creat o profundă obligaţie. Modul cum am formulat-o eu atunci, în Oxford, a fost aşa: „Odată eu i-am dezamăgit pe fraţii mei şi ei m-au iertat. Acum, dacă aş pleca în America, i-aş trăda a doua oară şi i-aş dezamăgi a doua oară! Pentru nimic în lume nu-i voi dezamăgi a doua oară!”

Ştiam că întorcându-mă în ţară mă întorc înapoi şi la o confruntare directă cu securitatea. Dar simţeam în mine că singurul mod în care îmi voi putea ispăşi vina de a fi devenit colaboratorul lor va fi să mă întorc înapoi, să lucrez pentru fraţii mei, să lupt pentru drepturile lor şi, dacă trebuie, să sufăr cu ei şi pentru ei.
Eu m-am întors în România, printre altele, ca să-mi răscumpăr vina de a fi colaborat cu securitatea.

După ce m-am întors în ţară, pentru o scurtă vreme securitatea m-a lăsat în pace. În ianuarie 1973, am fost chemat să fiu profesor la Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti. În martie a acelui an, am primit un telefon de la securitate şi mi s-a spus să merg în Cişmigiu ca să mă întâlnesc acolo cu două persoane. M-am dus şi m-au întâmpinat cele două persoane: un om mai în vârstă,un colonel (în civil), pe nume Ioan Banciu şi un om mai tânăr, un locotenent, al cărui nume nu-l divulg, deoarece este şi astăzi în viaţă. Colonelul Banciu mi-a spus în esenţă următoarele: „Domnule Ţon, dumneavoastră aţi lucrat cu noi înainte de plecarea în Anglia. Acum trebuie să reluăm legătura. De acum înainte omul umneavoastră de legătură va fi dl…”. S-a referit la omul tânăr care era lângă dânsul.

Eu i-am răspuns:
„Domnule colonel, omul care a colaborat cu dumneavoastră nu mai există. Acela a murit. Acesta care stă de vorbă cu dumneavoastră este cu totul alt om şi acesta nu va mai colabora cu dumneavoastră.”

Banciu a replicat: „Hai, domnule, nu mă lua cu basme. Astea sunt poveşti. Dumneata trebuie să începi să lucrezi din nou cu noi.”

Am accentuat din nou în mod categoric că eu nu voi mai colabora cu ei.
Au plecat fără să mai dea mâna cu mine.

La câteva zile am fost chemat la sediul securităţii. Am fost condus în biroul unui general. Acesta m-a ţinut în picioare în faţa biroului lui şi mi-a zis:
„Acum să-mi spui mie: Colaborezi cu noi?”

I-am răspuns răspicat: „Nu, domnule.” La care el mi-a strigat: „Atunci să ştii că voi pune potera pe urmele tale!” Şi a făcut semn cu mâna să ies afară.

Cu aceasta a început războiul dintre securitate şi mine. Dar din clipa aceea eu m-am simţit un om liber! Legătura mea cu securitatea era oficial ruptă, şi aşa a rămas de atunci până astăzi.

După plecarea mea în exil în America în 1981, dosarul meu de la securitate a trecut de la ofiţerul care fusese „umbra” mea la un ofiţer de la externe. Acesta a adunat o echipă de experţi grafologi care au luat fragmente şi cuvinte disparate din multele mele declaraţii scrise la anchete, le-au pus laolaltă şi au alcătuit două declaraţii ca şi când ar fi fost ale mele prin care promit securităţii că după plecarea mea în străinătate îi voi sluji şi mai bine decât când am fost în ţară.
Prin mijloace specifice (nu intru în detalii din lipsă de spaţiu) au răspândit aceste declaraţii în Statele Unite. Le-am văzut şi eu: era scrisul meu şi semnătura mea, dar eu nu am scris niciodată acele declaraţii.

De unde ştiu eu aceste lucruri? Iată de unde. Imediat după căderea comunismului, în prima mea vizită la Bucureşti, cel care fusese „umbra” mea m-a sunat la telefon şi mi-a cerut să ne întâlnim. Întâlnirea a avut loc în Biserica baptistă din str. Iuliu Valaori. Cu mine au mai venit la întâlnire încă doi pastori baptişti, care pot depune mărturie despre exactitatea a ceea ce relatez aici (nu am cerut permisiunea lor sa le dau numele aici si de aceea nu o fac).

Acolo, „umbra” mea ne-a povestit cum şi cine au alcătuit acele două declaraţii, cu scopul de a mă compromite în străinătate. Desigur, dacă asemenea declaraţii ar fi existat, securitatea le-ar fi ţinut la mare secret. Numai securitatea putea să facă să ajungă asemenea „declaraţii” în afară. Şi ea a făcut-o fiindcă avea interesul să mă compromită.

Ironia cea mai mare a acelei acţiuni a fost că în USA acele declaraţii fabricate de securitate au fost răspândite de doi dintre cei mai îndârjiţi dizidenţi români, duşmani ai comunismului, care, fără să-şi dea seama, făceau cel mai mare serviciu securităţii din România!

Îndrăzneala mea de a mă ridica acolo, în sistemul comunist, şi de a vorbi liber şi de a scrie chemări la trăire fără compromis a avut un puternic ecou în gândirea multor pastori care fuseseră frânţi şi deveniseră informatori.

Voi da câteva exemple, fără să dau numele, deoarece nu le-am cerut permisiunea să fac acest lucru.

Un pastor a venit la mine şi mi-a povestit cum a fost el frânt şi cum a devenit informator. I-am spus experienţa mea de eliberare de frica de securitate şi de frica de moarte şi, după ce a auzit relatarea mea, mi-a zis scurt: „Acum ştiu ce am de făcut.”

S-a dus acasă, a cerut o întâlnire cu securistul lui de legătură şi i-a spus: „M-aţi frânt şi aţi făcut din mine un rob al vostru şi un neom. Dar de acum s-a terminat cu aceasta. De acum încolo nu voi mai fi informatorul vostru.” Securistul a râs sarcastic şi i-a spus:” Domnule…, avem atâtea note informative scrise de dumneavoastră. Vom face câteva fotocopii ale celor mai compromiţătoare şi le vom pune în bănci la Biserica voastră. Ştii ce o să zică membrii Bisericii, nu?”
La care pastorul a replicat: „Domnule…, nu-i ne voie să o faceţi dumneavoastră, deoarece duminica viitoare din amvon voi spune eu Bisericii cum m-aţi făcut robul vostru şi cum acum m-am pocăit de ce am făcut şi m-am eliberat din robie.”

Securistul i-a răspuns repede şi speriat: „Nu, nu, nu, domnule…, să nu faceţi aşa ceva şi să nu spuneţi nimănui lucrurile acestea. Uite, vă lăsăm noi în pace şi rămâne toată povestea între noi.” Aşa s-a eliberat acest pastor din robie.

Un alt pastor care într-un moment de slăbiciune a semnat angajament de informator la securitate, după ce ne-am împrietenit la Bucureşti şi după ce a înţeles lupta pe care vreau să o începem pentru eliberarea Bisericilor din compromis, s-a asociat cu lupta noastră şi s-a dovedit a fi unul dintre cei mai neînfricaţi luptători. Ştia că ar putea să fie omorât, dar s-a pregătit şi de moarte şi a pornit la acţiune. Securitatea l-a ameninţat în multe feluri, dar el n-a mai colaborat cu ei niciodată.

Cazurile acestea de pastori care au colaborat o vreme cu securitatea dar apoi au trăit o eliberare spirituală şi au intrat într-o nouă libertate şi într-o nouă lucrare cu Dumnezeu, care i-a făcut eroi, ar putea fi înmulţite. Dar nu este nevoie de mai mult.

Poate că ar fi bine să ne gândim şi la metodele folosite de securitate pentru a frânge oamenii. De exemplu, un pastor a fost acostat într-o seară pe stradă de câţiva bărbaţi, a fost împins într-o dubă şi a fost dus într-o pădure. Acolo l-au scos afară şi l-au bătut crunt. Apoi, unul dintre ei i-a spus: „Ascultă, am putea să te omorâm şi să te lăsăm aici între tufe şi aici vei putrezi. Dacă semnezi declaraţia că lucrezi cu noi, te lăsăm în viaţă.” I-au pus în faţă declaraţia şi… el a semnat-o. Apoi l-au dus şi i-au dat drumul în faţa casei.

Unul a fost urmărit multă vreme până când a fost prins că distribuie Biblii aduse din străinătate. L-au dus la securitate şi i-au spus că va fi acuzat că a comercializat literatură introdusă clandestin în ţară şi va intra la închisoare pe 15 ani. Credincioşii vor şti că a intrat la închisoare pentru comerţ ilicit. Copiii lui (doi elevi la liceu) nu vor mai merge la facultate. Când va ieşi de la închisoare va fi blamat de toată lumea. S-a îngrozit de această perspectivă şi… a semnat angajamentul.

Un altul a fost dus la securitate şi acolo i s-a spus că fratele lui a fost descoperit ca fiind agent al unei ţări capitaliste şi el, ca frate, va fi implicat în acest caz extrem de grav. Nu era adevărat nimic din toate acestea, dar el nu avea de unde să ştie aceasta. S-a îngrozit şi… a semnat angajamentul.

Sigur că acum, ca unii care n-aţi fost în atmosfera aceea de groază, veţi putea spune că nici într-un caz nu ar fi trebuit să cedeze. Eu nu caut să-i justific. Eu doar vă ajut să intraţi întrucâtva în istoria acestor oameni.

Aş putea continua cu exemplele, deoarece ştiu mai multe, dar acestea sunt suficiente pentru ca să trag următoarea concluzie.

Aceşti oameni au avut un moment de slăbiciune, când s-au frânt. Dar a venit un alt moment când au auzit chemarea lui Dumnezeu şi când s-au ridicat din prăbuşire şi au devenit eroi ai luptei pentru demnitate.

Aceasta n-au făcut-o după ce au ajuns în lumea liberă sau după ce a venit libertatea, ci acolo în iadul comunist şi când puteau fi literalmente exterminaţi de securitate, aşa cum li-a întâmplat unora (vezi cazul pastorului Cruceru şi a pastorului Gherman, care au fost ucişi în „accidente” de maşină şi cazul lui Petre Dugulescu, care a supravieţuit accidentului ).

Acum, vă rog gândiţi-vă bine. Pe de o parte, în ultimii cincisprezece ani de comunism, pastorii aceştia de care am vorbit mai sus şi alţii ca ei au fost eroi ai Bisericilor noastre. Dar, pe de altă parte, când se vor publica listele cu cei care au semnat angajament de informatori, veţi găsi şi numele lor pe această listă!
Confuzia va fi extrem de tulburătoare şi de dureroasă, deoarece i-aţi privit pe aceşti pastori ca instrumente ale lui Dumnezeu şi ca modele de urmat. Va fi ca şi când s-a prăbuşit cel mai sfânt lucru din viaţa voastră!

Eu scriu lucrurile acestea tocmai ca să vă pregătesc şi să vă fac să înţelegeţi că aceşti oameni, după o cădere, au fost reabilitaţi de Dumnezeu, au fost iertaţi de Dumnezeu şi au devenit eroii pe care i-aţi cunoscut voi.

Faptul că ei au semnat un angajament la securitate, smuls prin mijloace diabolice de şantaj, nu este cel mai mare păcat şi nu este un păcat care nu se iartă.

Eu am stat odată şi m-am gândit la toate păcatele pe care le-am făcut în viaţă şi vreau să vă spun acum şi aici care este păcatul cel mai mare pe care l-am făcut eu. În anii 1951-1953 eram chemaţi la mari demonstraţii de stradă în care trebuia să strigăm: „Salvă lui Stalin!” Eu eram un tânăr proaspăt convertit şi eram sincer credincios. Dar aşa spunea toată lumea că putem să spunem ceva din buze dar să nu fie în inima noastră! Când am înţeles că primii creştini au fost condamnaţi la moarte numai pentru faptul că n-au vrut să declare: „Cezar este Domn” şi pentru că au declarat că numai „Cristos este Domn”, am înţeles că, de dragul de a trăi, am dat slavă unui om, slavă pe care nu se cuvine să I-o dăm decât lui Dumnezeu! Acesta a fost cel mai mare păcat pe care l-am făcut vreodată şi amintirea lui mă arde şi astăzi!

Am făcut multe alte mari păcate în vremea când am fost departe de Dumnezeu, dar pe acesta l-am făcut când eram credincios sincer. Iată de ce gravitatea lui este şi mai mare.

Se creează în zilele acestea impresia că cel mai mare păcat pe care l-ar fi putut comite cineva a fost păcatul de a fi fost informator. Eu cred că au fost păcate mult mai grave decât acesta. Dar oare avem noi dreptul de a face o ierarhie a păcatelor? Oare nu credem ce scrie în Biblie că „sângele Domnului Isus Cristos ne curăţă de orice păcat” ?

Eu mi-am pierdut credinţa după ce am citit cărţi de teologie liberală şi în momentul când, în cursul unei conversaţii cu unul dintre profesorii mei, am constatat că acesta nu este sincer în ceea ce predică. Atunci am avut următoarea senzaţie, aproape fizică. Mi-am văzut întreaga gândire creştină ca pe o uriaşă schelărie şi am văzut cum cineva loveşte acea schelărie la baza ei şi am văzut cum toată schelăria se prăbuşeşte. Când, după zece ani, am înţeles adevărurile teologiei biblice şi am înţeles că Domnul Isus m-a iertat şi m-a reprimit ca pe al Său, am simţit iarăşi aproape fizic cum toată acea schelărie se înalţă din nou şi totul în mine se pune la loc.

În multe dintre predicile mele am exprimat această trăire a mea printr-o altă metaforă. Iată cum am spus-o. Într-o zi mi-am luat viaţa, ca pe un vas preţios, în propriile mele mâini. Am constatat mai târziu că vasul acesta nu este în siguranţă în mâinile mele, deoarece l-am scăpat din mâini şi l-am făcut cioburi. Dar Domnul Isus s-a aplecat jos, a adunat cu dragoste cioburile şi mi-a refăcut vasul. Atunci am decis că vasul meu nu-i în siguranţă decât în mâinile Lui străpunse de cuie şi am decis că niciodată nu voi mai face nebunia să-mi iau viaţa în propriile mele mâini.

Şi printr-o metaforă şi prin cealaltă am vrut să pun în cuvinte faptul că după reabilitarea mea am simţit iarăşi foarte real că mi s-a redat demnitatea de om, demnitatea de copil al lui Dumnezeu.

Noi cei care am trăit prin iadul comunist, care a produs experţi în frângerea şi în pervertirea oamenilor, n-am fost destul de veghetori şi am lăsat să ni se surpe eşafodajul şi să ni se spargă vasul. Dar slavă bunătăţii, îndurării şi dragostei lui Dumnezeu! Domnul Isus ne-a refăcut eşafodajul şi ne-a reparat vasul. Ne-a redat demnitatea! Ne-a repus în slujba Lui!

Când veţi afla că am fost informatori, trebuie să vă gândiţi la toate cele de mai sus. Sper că ele vă vor face să înţelegeţi şi lumea monstruoasă prin care am trecut, şi slăbiciunea noastră şi bunătatea şi puterea de răscumpărare şi de reabilitate cu care a lucrat Dumnezeu în vieţile noastre.

Ceea ce am scris mai sus nu este o mărturisire (spovedanie publică). Ar fi mult prea târziu pentru aşa ceva. Mărturisirea am făcut-o înaintea lui Dumnezeu şi înaintea celor care trebuiau să audă această mărturisire.

De exemplu, în 1960, când eram pastor la Biserica baptistă din Braşov, după ce a apărut legea care cerea acest lucru, am făcut o declaraţie similară cu aceasta (cu excepţia referirilor la alţi pastori) şi am depus-o la conducerea Comunităţii Baptiste de Sibiu, de care aparţineam. Declaraţia se află acolo şi astăzi.

Nu am amintit toate locurile unde am mai făcut această mărturisire şi nici lucrul acesta nu cred că ar fi necesar.

Ceea ce am făcut aici este o explicaţie a unui fenomen care trebuie înţeles: După ce am luptat atâţia ani pentru libertatea Bisericilor noastre şi pentru cauza Evangheliei în România sub comunism, întreaga Românie va constata totuşi că numele noastre vor apare pe lista celor care au fost cândva informatori ai securităţii. Vor fi mulţi pastori în situaţia aceasta ciudată. Ceea ce scriu este tocmai un ajutor pentru a se înţelege de ce se va produce această aparentă contradicţie. Situaţia este simplă: Cândva am fost frânţi şi am cedat. Dar tot acolo, Dumnezeu ne-a iertat şi ne-a ridicat la luptă pentru cauza Lui. Dacă veţi putea privi cele două aspecte împreună, va dispare orice contradicţie sau confuzie.

Iosif Ţon

Post scriptum

Cine citeşte cele de mai sus poate căpăta impresia că eu îi disculp, îi justific, îi dezvinovăţesc, îi apăr pe toţi pastorii din generaţia mea care au trăit oroarea dictaturii comuniste, expertă în corupere de oameni, în frângere de voinţe, în pervertire de caractere, în a face din oameni neoameni.

Nu, nu-i cuprind în cele de mai sus pe toţi pastorii, deoarece au fost unii care, după ce au fost frânţi de securitate şi au acceptat să fie colaboratori, au constatat că această colaborare le aduce tot felul de privilegii: lauda autorităţilor, promovarea în funcţii cultice, beneficii financiare, călătorii în străinătate, etc. Şi unii, pentru toate acestea, au devenit instrumentele partidului comunist în politica acestuia perversă şi distructivă faţă de culte. Ei au implementat această politică în biserică, în cult şi în străinătate. Unii şi-au făcut chiar un titlu de glorie din a colabora cu autorităţile, spunând că aceasta este dovadă de „înţelepciune”, deoarece ei obţin „drepturi” pentru biserici şi pentru credincioşi. Unii au continuat să facă aceste justificări chiar şi după căderea comunismului!

Nu, pe aceştia nu-i justific. De aceştia mi-e o milă cumplită! Pentru că văd că Dumnezeu nu le mai „dă pocăinţa ca să aibă viaţa” (Faptele apostolilor 11:18) şi văd că astfel „este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi şi aduşi la pocăinţă” (Evrei 6:6).

Nu că Dumnezeu nu i-ar ierta! Dumnezeu iartă şi pe cel mai mare criminal dacă se întoarce cu adevărat, cu sinceră şi totală pocăinţă, la Dumnezeu pentru iertare şi pentru schimbare.

Dar există unii care s-au împietrit în starea aceasta de înstrăinare de Dumnezeu. De aceştia mă doare şi mi-e milă.

Vă rog să observaţi că nici pe aceştia eu nu-i judec şi nu-i condamn. Cine sunt eu să fac ceea ce numai Dumnezeu va face la judecata de pe urmă?!

Chiar şi pentru aceştia eu nu pot decât să spun că mă doare şi că aş dori să se întoarcă, chiar şi în acest ceas târziu, la Dumnezeu cu pocăinţă.

Un pastor care a fost o vreme informator şi al cărui trecut a ieşit acum la iveală şi a trăit ruşinea expunerii şi a condamnării din partea multora, mi-a spus aşa: „Eu m-am rugat lui Dumnezeu să scoată aceste lucruri la iveală câtă vreme mai sunt în viaţă, ca să mă ruşinez acum, înaintea oamenilor, şi să nu mă mai ruşinez la judecata de pe urmă. Acum mi s-a împlinit această rugăciune.”
„Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea”, le-a zis Isus experţilor legii şi fariseilor (Ioan 8:7).

AUTHENTIC HUMILITY

Rarely if ever do we find ourselves in a situation where Jesus remains our focus even though our entourage includes some important persons, even unreachable superstars whom you would might see only on TV, or read about in the newspapers, but cannot reach them in any other way.

Well, I am going to tell you about such a superstar; a superstar who impressed, me and who, through his demeanor, gave us in our group a lesson in humility as rare as I have ever seen.

One of my sons, happened to attend one of the valley churches, where he met Tim Tebow and heard Tim’s testimony.

During his testimony in the church, one of the questions from the public, was this:

–        Tell us the one thing that had the greatest impact on your life?

This is Tim Tebow’s answer:

–        I was playing one of the decisive games for my team. It was the game that would decide whether we would be in the playoffs or not. I made a huge effort, reminding my teammates of our slogan, „Finish strong”. We won that game and after the game, the coach came up to me, hugged me, and told me these words: „I love you like a son. You did finish strong.” Those words touched my heart and gave me a strong spiritual meaning. Ever since that day, my coach’s remark has been following me, at every step. When I will meet my Savior, I know I’ll get more than a hug: I will have a conversation with the Savior and I hope to hear those words: “You have finished strong. And now my main concern is to not disappoint my Lord Jesus.

I heard this testimony last week and I have to confess I was very impressed, considering that it comes from a “mere football star”.

Well, this Sunday I was attending an American church where I usually go with my children on Sunday mornings. It is not a very large church, somewhere about 300-400 members. At first sight, nothing that would attract a big football star. Nevertheless, at some point during the service, I was told that Tim Tebow had walked into the church. I looked and was very surprised not only that it really was Tim Tebow, but that he sat down unobtrusively in the back, accompanied only by the family of church members who had brought him. There were no other celebrities, nor even the pastor of the church. I thought surely after the worship the pastor would introduce him and make a big thing out it. No such thing! Everything went as usual, thinking that the pastor hasn’t noticed him, even though the sanctuary is not very large, and not crowded. I was about to learn at the end of the service that the pastor DID notice him, but in his church JESUS is and must remain the only Superstar!

The service ended without a single word about this star of American football. Not only did Tim Tebow not make a big thing about his attending church (I know there are dozens of churches who invite him to speak, thus drawing attendance to them), but the pastor of this church displayed an exceptional maturity, wanting to keep Jesus the center of attention.

When the services ended. I was among the first one to walk into the entrance hall, shake hands and talk with him. He seemed very humble, and paid full attention to what I had to say. Our short conversation ended with a photo then he continued to take pictures with anybody asked him.

photo (1)

photo a

The thing I want to highlight is how God gives grace to the humble. If you remember – those who follow the sport, but not only – in the media was a big deal at that time about Tim Tebow’s success. Indeed some even ridiculed him because he wrote on the cheek “John 3:16″ playing an entire game with that little inscription on the cheeks. And then, after his team won, he knelt on the football field and thanked God in front of tens of thousands of spectators and millions of viewers. Praise God for such people who know how to be humble even when they have success after success, but are not ashamed to give all the glory to God. Tim is a true role model for us all.

The fact that Tim Tebow came unnoticed to the church, only to enjoy God’s presence; the quiet way he entered, and the fact that he agreed to have his picture taken with everyone that wished so, to me was an authentic act of humility.

Another lesson in humility was offered by the pastor, who did not take advantage of the presence of a super star to get publicity for the church. It’ s a lesson I wanted to share with you the readers of this article.

May the Lord help us all to learn to have such complete humility!

Mike Olari

SMERENIE LA PATRAT

Ne este dat foarte rar – sau, mai de loc – să vedem situații în cara ISUS rămane în centrul atenției, chiar și atunci când în anturajul repectiv există oameni foarte importanți (stele), la care nu ai nicio șansă să ajungi, doar că-i vezi la TV, ori citesti despre ei pe internet sau în presă.

Ei bine, despre o asfel de stea doresc să vă comunic prin acest mesaj, un om cu statut de vedetă, care m-a uimit, și prin comportamentul lui, ne-a dat tuturor celor prezenți o lecție de smerenie, cum de puține ori în viață mi-a fost dat să văd.

Săptămâna trecută, îmi povestea unul dintre băieții mei care întâmplător, a participat la seviciile unei biserici din zonă, iar acolo l-a întâlnit pe Tim Tebow, și i-a ascultat mărturia.

 Mai întâi, cine este Timothy Richard „Tim” Tebow: El este un jucător de fotbal american, quarterback  cu numărul 15 al echipei New York Jets, din National Football League. Cu un salariu de 1.942.000 USD în 2012, o carte publicată Through My Eyes (autobiografie, la care este coautor împreună cu Nathan Whitaker), absolvent al University of Florida (2006 – 2009), a fost unul dintre cei mai mediatizați jucători de fotbal american în anul 2012. În pofida succesului, este cunoscut și controversat datorită mărturiei publice în legătură cu credința creștină; în anturajele fanilor, în clinici și spitale, supermarketuri, școli și orfelinate.

 La mărturia depusă în biserică, printre alte întrebari, adresate din parte publicului, i s-a adresat și următoarea întrebare:

     – Spune-ne, un lucru care consideri că a avut cel mai mare impact asupra vieții tale?

La care Tim Tebow raspunde:

     – Jucam unul dintre meciurile decisive pentru echipa mea. Acest meci decidea, dacă vom juca în playoff, sau nu. Am depus un efort uriaș, amintind echipei mele de sloganul, nostru„Finish strong. In sfirsit, am câștigat, iar după finalul meciului, a venit la mine antrenorul, m-a îmbrățișat, și mi-a zis urmatoarele cuvinte: I love you like a son, you did finish strong.” Acel moment a fost transferat în inima mea și a căpătat o puternică conotație sprirituală. Începând din acea zi, remarca antrenorului mă urmărește zilnic, la orice pas. Atunci când Îl voi întâlni pe Mântuitorul meu, știu că va fi mult mai mult decât doar o simplă îmbrățișare, va fi un dialog cu Mântuitorul meu, în care doresc să aud și acest lucru: AI SFÂRȘIT BINE„. Sunt preocupat de-a nu dezamăgi pe Domnul meu ISUS.

Acasta mărturie am auzit-o săptămâna trecută, și trebuie să mărturisesc faptul că m-a impresionat foarte mult, ținând cont că vine de la o stea a sportului actual.

Ei bine, duminica asta eram prezent la o biserică americană, pe care o frecventez în general duminica dimineața, impreună cu copiii. Doresc să menționez că nu este o biserică foarte mare, care numără aproximativ 300 membri. La prima vedere, nimic din ceea ce ar putea atrage o stea al fotbalului American. Cu toate acestea, la un moment dat cineva îmi atrage atenția, că în biserică a intrat Tim Tebow. M-am uitat și nu mică mi-a fost mirarea să constat; nu numai ca este Tim Tebow, dar se așezase chiar pe ultimul rând de scaune, plus faptul că a intrat în biserică doar însoțit de o familie, membră a acestei biserici, (nefiind însoțit de cine mai știe ce alte vedete, sau chiar împreună cu pastorul acestei biserici). Am crezut că imediat dupa ce se va finaliza partea muzicală a serviciului, pastorul îl va anunța și chiar va face caz de prezența lui. Nici vorba de așa ceva! Totul a decurs normal, ba chiar am crezut că pastorul nici nu l-a observat, cu toate că sanctuarul nu este prea mare, și nici prea aglomerat. Aveam să aflu la sfirsitul seviciului, că pastorul îl văzuse, dar în biserica lor, singura STEA trebuie să fie și să rămână ISUS.

S-a eliberat biserica fără să se zică un singur cuvânt despre aceast star al fotbalului american. De aici și titulul postarii: „SMERENIE LA PĂTRAT”. Nu numai că Tim Tebow n-a făcut caz de venirea lui la aceasta biserică, dar știu că sunt zeci de biserici care-l invită să vorbească și să-și facă reclamă cu el, dar pastorul acestei biserici a dovedit o maturitate extraordinară, deci, ambii au dorit să-l lase pe ISUS sa fie centrul atenției.

La eliberarea bisericii, am ieșit printre primii în holul de la intrare, unde am dat mâna cu el și am povestestit puțin. A fost foarte timid în discuția noastră, dar și foarte atent la tot ce l-am întrebat. Scurta noastră conversație s-a finalizat cu o poză împreună, după care a continuat să facă poze cu toți cei dornici.

Photo_1

Singurul lucru pe care doresc să-l scot în evindență este cum Dumnezeu dă har celor smeriți. Daca vă aduceti aminte – cei care urmariti sportul, dar nu numai – în mass-media s-a făcut mare caz la acea oră în legătură cu succesul lui Tim Tebow,  ba unii chiar l-au ironizat pentru că și-a scris pe obraz Ioan 3-16, a jucat tot meciul cu acea mică inscripție pe obraji, iar mai apoi, dupa ce echipa lui a învins, a îngenunchiat pe terenul de sport și i-a mulțumit lui Dumnezeu în fața a zeci de mii de spectatori și milioane de telespectatori. Slavit sa fie Dumnezeu pentru asfel de oameni, care știu să fie smeriți chiar și atunci când înregistrează suces după succes și nu se rușinează să dea toată gloria lui Dumnezeu. Este un model demn de urmat pentru noi toți.

Faptul că Tim Tebow a venit neinvitat la biserică, doar pentru a se bucura de prezența lui Dumnezeu, modul simplu în care a venit, faptul că el a acceptat atât de ușor să se fotografieze cu toți cei dornici a însemnat pentru mune un act de smerenie autentică.

Aceeași lecție a smereniei am primit-o și din partea pastorului bisericii, care nu a profitat de această ocazie pentru a-și face publicitate, lecție pe care am dorit să o împărtășesc cu dumneavoastră, cititorii.

Doresc să fiu primul care s-o urmez, și m-aș bucura dacă ar mai fi și alții care doresc să și-o însușească.

Domnul să ne ajute!

Mike Olari.

Cristi Barbosu: O primă surpiză din partea Domnului

„…varianta pe care Domnul a ales-o m-a şocat de-a dreptul.”

In cursul dimineţii am primit o veste din partea pastorului Cristi Barbosu, de care m-am bucurat nespus de mult, recunoscând modul de lucru al lui Dumnezeu în cele relatae de el.

Dumnezeu poate face lucruri extraordinare cu cei care se lasă zdrobiţi şi acceptă să sufere pe nedrept, lăsându-l pe El să le facă dreptate.

Cristi putea să lupte pentru a-şi păstra poziţia şi sunt convins că el chiar putea câştiga bătălia – dacă ţinem cont de faptul că incă de la început l-au insotit peste 300 dintre membri – dar aşa cum mi-a mărturisit chiar înainte să demisioneze, spunând “…eu nu mă lupt cu fraţii mei, prefer să plec şi să fac altceva…”, exact aşa a şi procedat.

Se pare că Dumnezeu l-a pus la încercare doar pentru o perioada foarte scurtă de timp, după care l-a chemat la o lucrare mai mare şi probabil mult mai grea. Dumnezeu alege oameni deosebiţi pentru lucrări speciale. Slăvit să fie Domnul, pentru oamenii care pot iubi pe cei mai căzuţi dintre cei căzuti. Veţi vedea de ce fac această afirmaţie după ce veţi citi fragmentul din mesajul primit de la Cristi, pe care îl redau mai jos. O asfel de lucrare chiar necesită o dragoste AGAPE. Eu ştiu ce vorbesc, fiindcă şi lucrarea din Penitenciarul de Minori din Craiova la care Dumnezeu ne-a chemat pe noi să lucrăm, este oarecum similară, dintr-un anumit punct de vedere.

Mulţumesc lui Dumnezeu pentru asfel de oameni; dedicati, chiar zdrobiti, prin care El îşi face Numele de slavă.

Cristi îţi dorim multă izbândă în tot ce faci. Te asigurăm de rugaciunile noastre.

Mike Olari

Şi acum mesajul de la Cristi Barbosu:

Mike, hai să-ţi zic o veste – o surpriză din partea Domnului. După ce am căutat şi negociat cu multe locaţii în Arad, unde să ne putem aduna ca biserică (avem deja vreo 300 de oameni care s-au hotărât să vină cu noi), varianta pe care Domnul a ales-o m-a şocat de-a dreptul. Este una dintre cele mai famate locuri din Arad, o fostă discotecă cu nume, actualmente sală de jocuri de noroc, bingo şi bar. Acest loc este deţinut de un interlop cunoscut din Arad, pe care Domnul mi l-a scos în cale (asocitaul lui a făcut parte din grupul meu mic şi l-am botezat acum câţiva ani) şi care şi-a deschis  inima înspre noi şi ne-a oferit acest loc, la un preţ super tare şi în centrul Aradului, cu o sală de 400 de locuri şi alte 7 săli adiacente. Fiindcă abia aseară am bătut palma, şi barul si jocurile de noroc nu pot fi mutate decât în urmatoarea săptămână, duminică dimineaţa ne vom întâlni în acel cadru „as it is” şi sunt sigur că mulţi vor fi şocaţi. Aşa că aşteaptaţi-vă ca de luni încolo să vezi ce vor mai scrie blogurile. 

Pentru mine este însă un răspuns la rugăciuni, fiindcă de ani de zile mă rog ca Domnul să mă ajute să răscumpar vieţi înecate în păcat şi El i-a adus pe multi astfel de oameni, dar mă rugam deasemenea ca El să mă ajute să ating şi rădăcinile, sursele care îi atrăgeau pe aceşti oameni, sau îi alimentau în păcatele lor, şi iată că El ne-a dat în mâini una din ele. Aşa cum am avut trista ocazie să văd biserici transformate în discoteci şi cluburi, acum am privilegiul de a răscumpara un astfel de loc şi a-l dedica lui Dumnezeu, şi a-l transforma într-o biserică. Sincer, nu mă interesează ce vor zice unii sau alţii, inima mea explodează de mulţumire faţă de Dumnezeu şi de responsabilitatea care o am, sa îl folosesc la maxim pentru gloria Lui.

Rugaţi-vă pentru noi. Nu ştiu ce planuri are Domnul cu noi, dar pare-se că nu ne-a lăsat prea mult să zacem în lacrimile şi rănile noastre, ci ne-a dat de lucru … 

 
Cristian Barbosu

COMUNICAT DIN PARTEA LUI CRISTIAN BARBOSU

Am avut privilegiul sa îl întâlnesc pe fratele Cristi Barbosu chiar în aceste zile fierbinţi, în timpul vizitei mele în România. L-am încurajat şi am avut un timp binecuvântat împreună. Mi-a trimis comunicatul de mai jos – care datorită diferenţei de fus orar este datat cu ziua de mâine(!) – comunicat pe care îl publicăm din dorinţa de a face lucrurile cât mai clare în cazul Cristian Barbosu – Metanoia.

Mike and Cristi

Şi acum, comunicatul.

Având în vedere că în ultima perioadă, am luat câteva hotărâri importante care-mi influenţează viaţa şi lucrarea, şi ţinând cont de recomandările unora de a-mi face publică poziţia mea faţă de cele întâmplate, am hotărât să scriu acest comunicat.

Am făcut-o deasemenea şi din dorinţa de a clarifica anumite aspecte şi de a linişti anumite frământări pe care unii dintre dumneavoastră mi le-aţi mărturisit în urma citirii sau auzirii unor afirmaţii sau acuzaţii la adresa mea. În spiritul Apostolului Pavel, vreau să apăr chemarea şi lucrarea pe care Dumnezeu mi-a încredinţat-o, care la acest moment este discreditată.

ANUNŢUL ŞI MOTIVAŢIA

Acum câteva zile mi-am dat demisia din funcţia de pastor al bisericii Metanoia Arad şi m-am retras ca membru al bisericii. Totodată, m-am retras şi din Uniunea Baptistă din Romania. Am făcut-o pentru a nu angaja biserica locală într-un conflict care i-ar fi produs multe răni; am făcut-o în baza convingerii mele biblice că în biserica lui Hristos, avem o altă misiune cu mult mai nobilă decât aceea de a lupta cu fraţii noştri când e vorba de diferenţe în convingeri şi păreri, şi mai ales să apelăm la metode neprincipiale sau nebiblice pentru a ne atinge scopul. Eu cred că avem un singur Adversar şi acela este Satan, nu fraţii noştri, iar metodele folosite în conflictele dintre noi trebuie să fie cele scripturale. Când am văzut şi am simţit că se trece de aceasta limită, am ales să mă retrag şi împreună cu mine s-a retras şi fratele pastor Raul Todinca şi întreg comitetul cu excepţia unei singure persoane.

CAUZELE

 Cauza principală a retragerii mele din biserică a fost determinată de subiectul şi motivul conducerii bisericii. Subiectul – fiindcă pe această temă am avut multe multe dezbateri cu fraţii din vechea conducere a bisericii, discuţii care s-au rezumat la diferenţe de convingeri: eu şi o parte a comitetului considerând că argumentele biblice cele mai solide susţin conducerea prin presbiteri, pe când un alt grup din conducerea bisericii susţineau congregaţionalismul ca model de conducere. Evident o incompatibilitate şi totodată o alegere pe care biserica trebuia să o facă. Motivul – dorinţa unora din conducerea bisericii de a-şi implementa propria viziune, din păcate prin anumite metode discutabile, atât din punct de vedere biblic, cât şi moral.

 ISTORIA

Aceste diferenţe am dorit să le soluţionăm în mod legal şi principial în cadrul bisericii. Am croit astfel un model de conducere prin presbiteri care era compatibil cu Statutul UBR, o noua direcţie, cu o noua echipă. Le-am supus toate votului bisericii, in 3 adunări generale consecutive, în care fraţii au avut libertatea de a-şi exprima convingerile şi contra-argumentele, şi de fiecare dată biserica a susţinut viziunea şi a votat pozitiv. În schimb, grupul de lideri care nu au fost de acord cu această direcţie şi-a dat demisia şi a început să acţioneze în opoziţie, influenţând timp de câteva luni de zile grupurile lor mici, producând dezbinare. Au ajuns să meargă din casă în casă şi să convoace o altă adunare generală în care au revocat hotărârile celorlalte 3 adunări generale, schimbând modelul şi conducerea bisericii. Din păcate acest ultim demers l-au făcut printr-o campanie masivă de discreditare morală şi spirituală a persoanei şi lucrarii mele folosind minciuni, distorsionări şi manipulări de adevăr, fără a mă fi contactat sau confruntat personal (Mat 18), ci acuzându-mă public în adunarea generală din 9 februarie 2013. Aceste proceduri au determinat retragerea mea şi a comitetului.

LEGATURA CU HARVEST

 Acuzele lor au atins şi parteneriatul bisericii noastre cu Harvest Bible Chapel, pe care l-au revocat în urma unor discredintări masive la adresa pastorului James MacDonald, preluate de pe pagini web calomniatoare la adresa lui. Aici mă simt obligat să specific câteva lucruri. Precizez că unele dintre ele au fost create şi susţinute specific pentru a-l discredita pe fr. James şi a distruge lucrarea bisericii Harvest, un concept care nu este nou având în vedere aceleaşi tactici şi experienţe prin care şi Bill Hybels, Rick Warren, Billy Graham şi chiar John MacArthur au trecut cu câţiva ani în urmă. Un asemenea grup format din foşti presbiteri şi membri care fie au fost îndepărtaţi din biserica Harvest, fie au avut probleme cu acea biserică, s-au coalizat şi au început să susţină demersurile acestui website, împroşcând cu minciuni, exagerări si distorsionări de adevăr, lucrarea fr. James şi persoana lui. Menţionez că pentru fiecare acuzaţie scrisă pe acel website, sau adusă de către membrii bisericii noastre, am cercetat şi întrebat în mod personal, direct şi specific pe presbiterii de la Harvest şi chiar şi pe fr. James, confruntându-i cu aceste lucruri potrivit lui Mat 18. În urma dovezilor culese de mine, am ajuns la concluzia că este un complot foarte bine regizat în a distorsiona adevărul şi a distruge aceasta lucrare.

Doresc să precizez însă, că Harvest, la fel ca orice altă instituţie umană nu este perfectă. Deşi sunt parte din Harvest Bible Fellowship, am diferenţe faţă de ei şi nu sunt de acord cu anumite alegeri pe care fr. James le-a făcut. Cu toate acestea, am încredere în ei şi în chemarea lui Dumnezeu clar evidenţiată prin lucrarea lor. Nu am facut-o pentru banii lor, fiindcă nu sunt angajatul lor şi nici nu sunt subordonat lor, ci am acelaşi statut ca oricare alt plantator de biserici din Harvest Bible Fellowship. Sunt salariatul bisericii din Romania şi dacă am primit fonduri din partea bisericii Harvest, acestea au fost limitate şi special destinate lucrării, evidenţiate într-un sistem clar de dare de socoteală. Dintotdeauna am avut o colaborare sănătoasă cu ei, şi am apreciat preţul pe care îl plătesc pentru a chema bisericile evanghelice americane la o orientare verticală, înspre Dumnezeu, şi nu înspre metodele şi spiritul acestei lumi. De aceea am ales să-i apăr, aşa cum aş fi ales să apăr pe orice pastor din România dacă aş fi ştiut că este acuzat pe nedrept. Precizez deasemenea că acuzatorii lor, fie din America, fie din România, nu i-au contactat, nu i-au confruntat potrivit lui Mat 18, deşi cei de la Harvest au încercat să facă paşi înspre unii dintre ei, fiind însă respinşi – ceea ce îmi spune multe. Multele acuzaţii aduse în cadrul bisericii noastre au fost culese de pe paginile web ale împotrivitorilor lor, ceea ce nu este corect – e ca şi cum ai vrea să obţii informaţii despre poporul evreu întrebandu-l pe Haman.

 Mă bucur însă că instituţii importante precum Moody Bible Institute au cercetat situaţia şi au înteles complotul pus la cale şi au ales să susţină în continuare lucrarea fr. pastor James şi a bisericii Harvest. Săptamanile trecute fr. James a predicat de la acelasi amvon la una dintre cele mai prestigioase conferinţe din SUA (Founders Week), alături de predicatori cu o reputaţie deosebită precum Lutzer, MacArthur, David Plat, Tony Evans, care nu ar fi acceptat să fie puşi în această postură dacă ar fi avut bănuieli cu privire la fr. James. Menţionez deasemenea, că nici una din cele câteva sute de staţii de radio nu l-au suspendat pe fr. James şi nici un membru din stafful bisericii Harvest (aproape 400) şi nici o biserică din cele aproape 100, nu s-au retras din octombrie încoace, în urma acestor atacuri abundente. Oare de ce? Fiindcă cei care verifică sursele, ştiu clar cine sunt cei care atacă şi care sunt motivele lor. 

Acelaşi scenariu, la o scară mai mică mi s-a întamplat şi mie. De aceea, am hotărât să mă retrag. Nu am făcut-o din laşitate sau culpabilitate, ci pur şi simplu nu am vrut să mă angajez în acest stil de luptă pe care îl dezaprob, şi i-am lasat pe fraţii mei să îşi implementeze propria viziune, nedorind să fiu un obstacol în calea lor.

VERIFICAREA ADEVĂRULUI

 Dacă am un îndemn serios pentru cei care veţi citi acest comunicat, este acesta: verificaţi informaţiile calomniatoare care se scriu despre pastori sau biserici, chiar daca cei care la propagă susţin că au surse credibile. De aceea, cei care aveţi neclarităţi, întrebări sau frământări, mă puteţi contacta personal şi în spiritul lui Mat. 18, voi încerca să vă răspund. Nu uitaţi că în Prov. 18:17, Scriptura ne arată cum să abordăm acest gen de situaţii, ascultând ambele părţi şi abia mai apoi trăgând concluziile. Vă mulţumesc celor care deja aţi făcut-o şi n-aţi ezitat să mă contactaţi personal. Neverificarea informaţiilor poate pune pe cineva în postura de a promova sau accepta minciunile sau distorsionările transmise şi de a se face, astfel, părtaş păcatelor altora.

 Pe de altă parte, aşa cum hermeneutica biblică ne învaţă, autorul textului şi intenţia lui sunt cruciale în interpretarea unui mesaj. Vă rog să nu neglijaţi sursele originale ale informaţiilor transmise, fiindcă veţi vedea că aveţi de-a face cu oameni care şi-au făcut ca ţintă în viaţă, defaimarea lucrătorilor şi a bisericilor. Autorul blogului „ioan8.wordpress.com” este unul dintre ei. Pe acest blog m-a atacat încă de anul trecut, datorită atitudinii mele împotriva legalismului şi datorită implicării şi colaborarii mele cu unele lucrări pe care dânsul le respinge, precum; BIG Impact sau GLS, şi a opiniei faţă de unii lucratori precum Bill Hybels, Rick Warren sau Billy Graham – pe care îi consideră de-a dreptul eretici. Acum, în situaţia de faţă, o face din nou, primind muniţie proaspătă de la unii dintre membrii împotrivitori din Metanoia, care au început să mă acuze folosind aceleaşi tactici ca şi el. Nu mă mir de abordarea asta, fiindcă în primavara anului trecut, când am fost atacat pe acest blog, deşi am încercat, în spiritul lui Mat. 18, să-i îndemn la dialog şi la clarificarea tuturor aspectelor în discuţie, autorul mi-a transmis că nu consideră că pasajul acesta (Matei 18) mi se potriveşte, fiindcă el este adresat credincioşilor, pe când eu sunt atât de căzut încât nu mă mai consideră „frate” (adică credincios). No comment.

 ÎN LOC DE EPILOG

 Dragi mei, fiecare dintre dumneavoastră aveţi dreptul să alegeţi ce credeţi în această situaţie. Eu nu o să mă lupt să vă conving că am dreptate, sau să intru în luptele celor care-mi sunt adversari acum. Principiile biblice nu-mi permit, fiindca ştiu că adevărul şi timpul merg mână în mână şi Dumnezeu va scoate la iveală la timpul Lui, adevărul. Îl las pe El să mă apere. Eu am conştiinţa împacată şi nu am nici o îndoială legată de chemarea mea, sau atitudinea mea înaintea Lui. Plătesc un preţ, îndur multe, sunt rănit din greu şi eu şi familia mea, am pierdut o lucrare în care am investit atâţia ani prin atâtea lupte, dar am credinţa că Domnul va continua ceea ce a început, de aceea merg înainte. La momentul potrivit veţi auzi în ce fel mă va călăuzi Domnul şi ce am să fac.

 

Ceea ce este sigur pentru acum, este că voi continua lucrarea în Romania – deşi sincer, am fost ispitit să plec şi să las totul după atâţia ani de împotriviri – dar simt că Domnul are înca planuri cu mine şi lucrarea Lui de dragul generaţiei contemporane din ţara noastră.  Cred că legalismul trebuie îndepărtat din bisericile şi din sufletele noastre şi mă bucur să văd că tot mai mulţi pastori înteleg lucrul acesta. Eu sunt convins că Biblia susţine unitatea în diversitate şi nu uniformitatea prin conformism. Cred deasemenea, că anumite garduri dintre baptişti şi penticostali trebuie să se dărâme, fiindcă Duhul Sfânt nu stă în extreme sau în colivie. Darurile şi manifestarile Duhului Sfânt există, lupta spirituală e reală şi n-o putem ignora. Consider că modelul congregaţionalist este deficitar atât din punct de vedere biblic, cât şi pragmatic, deşi în unele biserici episcopalianismul domină sub eticheta congregaţionalismului – dar cred că reminescenţele autoritarianismului din epoca trecută cât şi reacţiile la traumele produse atunci, trebuie vindecate şi conducerea bisericii re-evaluată prin prisma biblică. Şabloanele croite în tradiţionalism, care emancipează forma în detrimentul funcţiei trebuie schimbate. Mandatul nostru este de a ieşi în lume şi a o câştiga pentru Hristos, nu de a ne închide în enclavele noastre evanghelice, îngustând noi Calea şi dând mai multă importanţă Mishnelor noastre denominationale si nu textului biblic. Preţul pe care îl plătesc astăzi, se datorează şi acestor lucruri în care cred din toată inima. Dumnezeu să dea înţelepciune liderilor noştri evanghelici în această perioadă de criză şi curaj păstorilor şi lucrătorilor care încearcă să găsească soluţii biblice şi relevante plătind un preţ pentru aceasta.

Cât despre mine, voi merge înainte încercând să nu fiu o pricină de poticnire nimănui şi de aceea am hotărât să mă retrag şi din Uniunea Baptistă. Îi iubesc pe fraţii mei, am avut o colaborare frumoasă cu mulţi dintre ei, îmi pare rău că a trebuit să ajung să iau această hotărâre, dar trebuie să fiu sincer şi să vă mărturisesc că am avut şi multe presiuni din partea unora. De aceea, în dorinţa mea de a-mi continua cu integritate lucrarea concentrându-mi energia înspre a clădi şi nu a mă apăra mereu, sau negocia compromisuri la nivel de convingeri şi principii, am ales acest cadru neutru, ieşit de sub vreo umbrelă denominaţională. De ani de zile anumiţi păstori cu influenţă atât în conducerea Uniunii cât şi a Comunităţii de Arad au încercat să-mi discrediteze lucrarea sau să o boicoteze. Chemarea mea nu este să mă lupt cu ei, ci cu duşmanii Evangheliei. Am apreciat însă colaborarea deosebită pe care am avut-o cu mulţi păstori baptişti şi penticostali şi ţin să le mulţumesc, sperând că vom continua să luptăm împreună pentru lărgirea Împărăţiei Sale. Recunosc că sunt imperfect, că am făcut greşeli şi că mi-am asumat riscuri în dorinţa sinceră de a ajuta, parţial, cât de puţin, lucrarea din România, dar chiar dacă astăzi sunt rănit, nu voi ceda fiindcă nu am nici o îndoială vis-a-vis de chemarea Lui pentru viaţa mea şi de ceea ce ar mai putea face el cu mine, aşa zdrobit cum sunt, şi de acum înainte. De aceea, rămân deschis colaborarii cu orice pastor, lucrător sau biserică, care înca mai au încredere în ce fac. Deasemenea, respect cugetul celor care la acest moment nu mai au libertatea de a colabora cu mine din pricina celor întâmplate.

 Dumnezeu este judecatorul meu şi El, la vremea Lui, va judeca. Eu îi binecuvântez pe fraţii mei care au rămas în Metanoia şi le doresc propăşire în lucrare, la fel cum îi binecuvântez pe fraţii din Uniunea Baptistă, mulţumindu-i Lui pentru anii frumoşi de colaborare, iar pe cei care îmi vor răul, fie intenţionat sau involuntar, îi las pe mâna Domnului, rugându-l să se îndure de ei, să le lumineze mintea şi să le călăuzească inima spre lucruri care sunt de zidit nu de dărâmant, făcandu-i pescari şi nu vânători de oameni.

Dacă prin viaţa sau lucrarea mea am produs probleme sau am rănit pe cineva, îmi cer iertare. Dacă prin cele scrise am fost neclar, sau nu am răspuns frământărilor unora dintre voi, sunt dispus să discut cu orişicine mă va contacta, în spiritul biblic şi în limita moralităţii. Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toţi, fie prieteni, fie duşmani, şi El să ne înveţe să ducem lupta cea bună, alegându-ne cu înţelepciune bătăliile!

 

Cristian Barbosu

 Arad, 17 Februarie 2013

Mărturisirea unui păstor privind colaborarea cu securitatea, partea a II-a

Provocatoarea mărturisire a păstorului colaborator al securității, a fost de natură să stârnească reacții foarte diferite în rândul cititorilor. A fost oarecum un prilej ca oamenii să evidențieze sentimente profunde ascunse în inimile lor: compasiune, iertare, dragoste sau dezamăgire, suspiciune, dorință de răzbunare, etc.

Considerăm că este benefic să aducem unele clarificări cu privire la acest articol și mai ales la modul în care el s-a născut, cu mai mult de un an în urmă. Ceea ce vom spune însă, se poate să nu prezinte inters pentru unele bloguri care de dragul unui cât mai mare număr de vizitatori, promovează mai de grabă scandalul decât lucrurile bune, sănătoase și ziditoare.

Deși am considerat că este absolut necesar ca păstorul amintit să rămână anonim – mai ales pentru a încuraja și pe alții să-și elibereze conștiința – el nu este un anonim pentru mine. Eu sunt o persoană care circulă foarte mult. L-am întâlnit pe acest om, aș spune providențial,  într-o împrejurare în care nu ne propuneam să vorbim despre colaborarea lui cu securitatea ci mai degrabă despre propriile greșeli, falimente, eșecuri… Pentru că se crease o atmosferă cerească; de dragoste, acceptare și încredere, am fost deschis să împrtășesc cu el faptul că mă simt falimentar în câteva domenii ale vieții; cum ar fi cel de părinte, de om de afaceri, etc. Încurajat de faptul că am vorbit deschis despre partea negativă a vieții mele, a început și el să-și descarce inima vorbind despre propriile sale eșecuri.

Conversation

Astfel s-a născut mărturisirea pe care ați citit-o! A fost una din cele mai frumoase zile ale vieții mele. Am înțeles ce mare revărsare de har pot simți oamenii care se smeresc. În ziua aceea amândoi învățam o lecție pe cât de frumoasă, pe atât de grea: frumoasă datorită sentimentului de prezență a lui Dumnezeu acolo și grea pentru că era vorba despre noi. Eram prăbușiți în prezența Lui, nu mai aveam nimic de ascuns, ne eliberasem inimile de tot trecutul.

Amintindu-mi de acea experiență, mă gândesc la faptul că mulți dintre frații noștri – și nu mă refer doar la foștii colaboratori ai securității – ar vrea să împărtășească lucrurile negative din viețile lor cu cineva, dar pur și simplu nu au cu cine. Dacă vorbim între noi numai despre aspectele frumoase ale vieților noastre nu vom crea acel climat de dragoste, acceptare și siguranță, pentru ca oamenii să-și poată descărca poverile inimii. Credem că prea puțini oameni se identifică cu poveștile de succes etalate de la amvoane, povești care predispun mai de grabă la mândrie și aroganță decât la smerenie.

Dacă misiunea Family to Family se ocupă de recuperarea oamenilor de cea mai joasă speță, este și pentru că un părinte a avut experiențele cele mai grele cu propriul copil, învățând în acest fel să iubească pe cei căzuți. Poate pentru a ne arăta dragostea din inima Lui, Dumnezeu ne lasă să trecem prin experiențe dureroase, învățându-ne astfel să iubim necondiționat pe pierduții din propria casă, pentru a putea apoi să-i căutăm și pe pierduții lumii acesteia.

Noi credem că este timpul să ne smerim cu pocăință, fiind dispuși să admitem propriile eșecuri nu numai ale acelor păstori care au colaborat cu securitatea. Mulți din cei care aruncă cu pietre, în ascuns au falimentele lor spirituale. Credem că o trezire spirituală nu poate avea loc fără o adevărată pocăință a noastră a tuturor, începând cu cei din frunte. Putem lua ca exemplu oameni ai lui Dumnezeu din Biblie care au devenit mari, recunoscându-și eșecurile cu pocăință, smerenie, sau chiar marturisire publică.

Privind la ceea ce se scrie pe unele bloguri, credem că lucrurile au scăpat de sub control. Unii par a fi mânați de dorința de a-i distruge pe frații lor, pentru care a murit Hristos. Nu credem că Dumnezeu a chemat pe cineva ca să arate la cât mai mulți oameni goliciunea, sau slăbiciunile fraților. Poate că aceia dintre noi care nu reușesc să scrie nimic bun despre frați, ar face mult mai bine să nu scrie nimic. Se pare că din dorința de popularitate ne permitem să rănim, să distrugem, prin postările noastre nesocotite. Suntem suficient de aroganți pentru a-i ataca pe cei care nu gândesc ca noi, provocându-le întristare și în egală măsură, suficient de ipocriți pentru a spune că facem asta întrucât ne pasă de ei. Acest tip de pocăință în care ne atacăm unii pe alții fără milă, compasiune, acceptare, nu-i va deteremina pe oameni să-și mărturisească păcatele și să se corecteze.

În ceea ce mă privește, eram în situația de a nu avea cu cine împărtăși problemele și eșecurile mele. Într-o zi însă, Dumnezeu a scos înaintea mea un fost colaborator al securității, el falimentar în domeniul lui, eu în alte domenii, căruia i-am putut spune deschis toate durerile mele. Am fost încurajat să văd că un om ca mine; zdrobit și falimentar, poate plânge împreună cu mine, oferindu-mi ajutorul lui. Îl iubesc din inimă pe omul acesta! Mulțumesc lui Dumnezeu pentru acea zi în care ne-am întâlnit. Doi creștini falimentari au plâns, s-au rugat și au simțit iertarea lui Dumnezeu împreună, pentru ca apoi, bucuroși, să plece fiecare pe drumul lui, iubind mai mult și implicându-ne mai mult în lucrarea lui Dumnezeu.

Știind că Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriți le dă har, ne rugăm ca Dumnezeu să ne ajute să ne smerim pentru a avea parte de prietenia Lui binecuvântată. Oare chiar credem că suntem mai buni decât alții și de aceea vom fi mântuiți?! Ori, dacă suntem mântuiți prin harul și jertfa lui Isus, cine suntem noi să construim tot felul de tipare prin care să-i distrugem pe cei care văd lucrurile diferit?! Dorim ca Dumnezeu să ne dea o pocăință autentică, învățată din Cuvântul Lui, nu obiceiuri împrumutate de la cine știe care înaintași.

Dorim de asemenea să vă asigurăm că acest blog nu va fi niciodată un blog de scandal. Fiind conștienți de rsponsabilitatea pentru fiecare articol, ne rugăm ca Dumnezeu să ne dea înțelepciunea de a posta doar articole care să aducă binecuvântare celor ce le citesc, asumându-ne riscul de a nu fi citiți de prea mulți.

Vă binecuvântăm pe toți în Numele prea-iubitului nostru Mântuitor – ISUS!

Marturisirea unui pastor în legatură cu colaborarea cu securitatea

Sunt pastoru X, (încă activ) și doresc să vă mărturisesc faptul că de mult timp, am ceva care mă apasă greu pe suflet. Această povară a devenit aproape de nesuportat, odată cu apariția cărții Răscumpararea Memoriei, carte care a provocat atât la nivel individual, cât și colectiv (multe familii și chiar biserici întregi) multe bănuieli și suspiciuni.

anonymous_1

În perioada imediat următoare apariției cărții, oricine era parcă suspect și numele fiecarui pastor putea fi auzit în comentarii și discuții, mai ales al celor care au fost absolvenți ai Seminarului Teologic Penticostal de la București. Cu toate că numele meu n-a fost menționat în Răscumpararea Memoriei, simțem cumva că oamenii își pun unele întrebări privitor la trecutul meu. Începusem să mă gândesc serios cât de departe se va ajunge, și dacă ceea ce mulți au făcut cu zeci de ani în urmă va fi dat pe față. Conștiința începuse să mă mustre ca niciodată și începusem să-mi pierd somnul și liniștea sufletească. Totul a devenit și mai greu de suportat și spaima m-a cuprins la cote nemaisimțite de mine pâna atunci, în momentul în care vicepreședintele N.G. a fost confruntat și dat pe față.

Dar totul a ajuns la apogeu, în ziua în care copiii mei care de-acum sunt destul de maturi, și-au făcut curaj și m-au rugat să stau de vorbă cu ei, fiindcă doresc să discute ceva foarte serios cu mine. Mai erau câteva ore pâna să mă întâlnesc cu ei. Fiindcă tema cărții Răscumpararea Memoriei – Cultul Penticostal în perioada comunistă era un subiect la ordinea zilei, nu mi-a fost foarte greu să-mi dau seama despre ce doresc copiii mei să povestească cu mine. Am început să transpir din senin și am încercat să mă gândesc la o scuză pentru a putea amâna acel moment. De fapt, era vorba de un moment al adevărului.

În sfârșit, timpul a trecut și întâlnirea a avut loc. Ne-am așezat la masă, ne-am uitat unii la alții de parca eram un grup de străini, nu din aceeași familie, și parcă nici unul dintre noi nu avea curajul să înceapă discuția. Se crease o situație deja penibilă, când dintr-o dată, feciorul cel mai mare a spart gheața și a început să vorbească; „Știi tata, toată lumea vorbește despre o carte aparută, Răscumpărarea Memoriei, care deconspiră pe toți păstorii din Cultul Penticostal care au fost colaboratori ai securității. Noi nu dorim să fim puși în situația de-a afla din cărți depre trecutul tău și ne-am gândit să anticipăm și să te întrebăm dacă există motive să avem emoții în ceea ce te privește pe tine, în această problemă.”

De ceea ce-mi era așa de teama, se pare că nu scăpasem, iar acum trebuia să răspund. O tăcere de mormânt s-a așternut la masa noastră, iar cu cât raspunsul meu întârzia să apară, cu atât citeam pe fața copiilor mei o întristare combinată cu uimire, care mă speria de moarte. Îmi dădeam seama că ei așteptau un răspuns rapid și clar (NU!), iar eu nu puteam să dau acel răspuns. Cu ochii plini de lacrimi, cu un efort ieșit din comun, am început să vorbesc și să dau copiilor mei răspunsul, nu neaparat cel așteptat de ei, dar răspunsul adevărat. Și le-am spus cama așa;

„Dragi mei, mi-ar place sa va dau un raspuns scurt si clar, dar din pacate raspunsul meu va fi clar, dar nu scurt.
Era iarnă, afară ningea cu fulgi mari, când un telefon (cel mai nenorocit telefon primit vreodată) a sunat și persoana care suna m-a provocat la o întâlnire secretă. Am accepat, fiindcă nu puteam altfel; cel care m-a sunat era un tovarăș de la securitate.

Ne-am întâlnit undeva la un subsol, unde am petrecut mai multe ore. Acest domn a fost foarte direct și clar: „Dacă dorești o carieră în domeniul pastorației și vrei să-ți finalizezi școala, tu trebuie să dai o declarație. Nu este mare lucru, dar așa am procedat și procedăm cu toți cei care doresc să devină pastori. Să știi că nu ești nici primul, nici ultimul. Eu o să-ți dictez ce să scrii, iar la urmă doar o semnezi, și vei putea să-ți vezi mai departe de cariera ta.”

Totul suna atât de simplu și banal, încât am început să scriu ceea ce mi se spunea. Totul a durat destul de mult, datorită deselor mele ezitări, fiindcă tot ce mi se dicta să scriu mi se părea împotriva princiipiilor biblice pe care eu încercam să le trăiesc. De fiecare dată cel care-mi dicta mă încuraja spunându-mi că totul va fi bine, iar eu voi putea să ajung să practic ceea ce-mi plăcea în viață. Cea mai mare incurajare o constituia faptul că toți cei care au ajuns în aceaste slujbe au facut acest lucru, fapt pe care cel care îmi dicta, îl repeta  tot mereu. După un timp de aproximativ 2-3 ore, (nu mai știu exact fiindcă nu aveam ceas la mine), mi-a zis că am terminat și singurul lucru care mai trebuie făcut este să semnez, după care sunt liber.

M-am uitat la acest tovarăș, după care l-am rugat să-mi acorde timpul necesar să mai citesc odata ce-am scris. Am început să citesc, iar la un moment dat m-am speriat de cele scrise, am început să plâng și i-am spus pe un ton categoric, ca nu voi semna această scrisoare, indiferent dacă voi ajunge vreodata pastor, sau nu. Am plecat rapid din acea încapere, fără să semnez, dar înainte să mă depărtez destul de acest tovarăș, am reușit să îl aud spunând urmatorul lucru: Chiar dacă nu ai semnat, tot ceea ce este scris, a fost scris de tine și poate fi folosit și fără semnătura ta. Trebuie să vă mărturisec, dragii mei, faptul că acele cuvinte m-au urmărit toți acești ani și am fost de multe ori santajat cu acea scrisoare. Vreau să vă spun că n-am făcut nici un rău mare vreunui frate sau coleg, dar inima mi-a fost totdeuna neliniștită.”

Tăcerea a pus din nou stăpânire peste noi toți, dar nu pentru mult timp, fiindcă unul dintre băieții mei s-a ridicat în picioare și a venit spre mine. Pentru un moment am crezut ca l-am dezamăgit atât de tare încât dorește să plece fără să mai discutăm nimic, dar nu era așa; el venea înspre mine, și cu lacrimi în ochi m-a îmbrățișat și mi-a soptit la ureche – am simțit că din toata inima – un ,,Te iubesc tată” cum nu l-am mai simțit niciodata pâna atunci.

Au urmat și ceilalți, care au procedat tot la fel. A fost pentru prima data, dupa multi ani, când am simțit că inima începe să se mai liniștească. Timpul a trecut, și în toată perioada care urmat, până în prezent, familia mea a dat dovadă de o dragoste ieșită din comun față de mine, lucru care m-a ajutat să înțeleg ce înseamnă să îți mărturisești păcatele, chiar dacă uneori o faci că n-ai avut incotro.

Vazind cât de bine mi-a prins aceasta mărturisire față de familia mea, și gândindu-mă cât de aproape este venirea Domnului, m-am gândit să fac și pasul doi, trimițând această mărturie către dumneavoastră, chiar dacă deocamdată sub anonimat. Vă rog să mă ajutați în rugăciune, să pot face și următorul pas, și să pot să fac publică această mărturisire, pentru a putea să-mi câștig deplin liniștea sufletească, pentru a-l aștepta pe Domnul Isus să vină fără nici o emoție, ci dimpotrivă plin de bucurie.

Am ales blogul dumneavoastră pentru a posta această mărturisire, în primul rând datorită faptului că pe 3 dintre membrii bordului acestei misiuni îi cunosc și sunt convins că mă vor ajuta în rugăciuni sincere pentru eliberarea mea de frică, pentru a putea face și pasul următor, în drumul meu spre eliberare deplină.

În al doilea rând, am văzut că misiunea Family to Family se ocupă de recuperarea celor mai de jos persoane (chiar și criminali), și știu că numai oamenii care îi iubesc pe cei păcătoși cu o inimă plină de dragoste, pot să facă ceea ce faceti voi.

Mulțumesc anticipat pentru faptul că îmi veți publica această mărturisire și pentru că mă veți purta în rugăciunile dumneavoastră.

Cu deosebită considerație,

Pastor, X.

Este Credința Creștină o marfă ieftină?

„Dar lucrurile care pentru mine erau câştiguri, le-am socotit ca o pierdere…
faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Cristos Isus, Domnul Meu.“
(Filipeni 3:7-8)
 

O realitate deosebit de îngrijorătoare, cu care se confruntă creştinismul contemporan, este continua devalorizare a credinţei creştine.

În ochii multor oameni, a fi creştin este cel mai simplu şi ieftin lucru din lume. Nu trebuie plătit nimic şi totul este gratuit! Există multă libertate, o oarecare concurenţă, dar şi destule avantaje. Însă o credinţă care se poate obţine atât de uşor şi care este atât de ieftină, tinde să devină tot mai mult o credinţă lipsită de valoare, de care oamenii nu mai sunt interesaţi. Se ştie că valoarea unui obiect este dată tocmai de preţul plătit pentru obiectul respectiv. Dacă aşa stau lucrurile, atunci, credinţa – pentru care nu mai trebuie plătit nimic – este lipsită de orice valoare!

Desigur, Biblia afirmă în repetate rânduri că mântuirea este gratuită şi la îndemâna tuturor, dar aceasta nu înseamnă că mântuirea nu are nici un preţ! Dimpotrivă, preţul mântuirii omului este atât de mare încât umanitatea, cu toate resursele şi valorile de care dispune, nu ar fi fost şi nu este în stare să-l achite. Însă Dumnezeu, în dragostea Lui, a plătit imensul preţ al mântuirii omului din păcat!

Cu alte cuvinte, pentru ca omul să poată beneficia gratuit de mântuire, Dumnezeu a plătit cel mai mare preţ posibil: VIAŢA FIULUI SĂU ISUS CRISTOS! În faţa acestui adevăr, apostolul Pavel consideră că preţul cunoaşterii lui Cristos Isus este nespus de mare!

În cazul creştinilor caracterizaţi de o „credinţă ieftină“ se disting trei etape ale evoluţiei acestora:

1. CONVERTIREA

Mulţi predicatori şi evanghelişti îi cheamă pe oameni la Dumnezeu, care este „deosebit de dornic“ să primească ,,favorul” lor de a-L urma şi de a-L asculta. Ba mai mult, Dumnezeu este dispus „să le acorde“ tot felul de avantaje, doar, doar… i-ar putea convinge să se întoarcă la El. Dacă cei vizaţi acceptă să îi facă lui Dumnezeu această favoare, atunci vor fi mereu fericiţi, bogaţi, lipsiţi de griji, sănătoşi şi întotdeauna veseli. Astăzi, este atât de „demodată“ metoda pe care Domnul Isus a folosit-o cu Saul din Tars, căruia i-a arătat, încă de la convertire, ce trebuie SĂ SUFERE pentru Numele Său. Aşa se face că în zilele noastre oamenii primesc greşit credinţa creştină, întrucât li se inoculează gândul fals, potrivit căruia Dumnezeu ar avea nevoie de oameni şi nu oamenii de Dumnezeu!

2. TRĂIREA ZILNICĂ

Creştinii care au o credinţă ieftină nu vor fi niciodată dispuşi să lupte pentru credinţa dată sfinţilor o dată pentru totdeauna! Mai mult, ei nu înţeleg ce înseamnă a avea o credinţă de acelaşi preţ cu a sfinţilor. Posesorii de credinţă ieftină, se întreabă mereu: „Ce face Dumnezeu pentru mine? De ce alţii primesc atâtea şi atâtea de la Dumnezeu, în timp ce eu… ? Ar putea Dumnezeu să mă trateze şi pe mine mai bine? De ce alege Dumnezeu să îi favorizeze numai pe unii?“ Din punct de vedere spiritual, ei trăiesc într-o permanentă mediocritate şi nu cresc în credinţă pentru că nici măcar o dată nu sunt dispuşi să plătească preţul creşterii duhovniceşti, creştere care include efectiv implicarea în lupta spirituală. Din nefericire pentru ei, astfel de suflete sunt doar consumatori de har divin, iar harul lui Dumnezeu este zadarnic (1 Cor.15:10)! Oricât de mult har ar consuma, în cele din urmă, lucrarea lor pentru Dumnezeu este aproape inexistentă. Dacă totuşi se întâmplă să se înregistreze o oarecare creştere în credinţă, lucrarea lor va fi motivată doar de anumite interese, de eliminarea concurentei, de invidie, pe scurt de slavă deşartă! Posesorii de credinţă ieftină sunt în permanenţă atenţi, ca nu cumva să plătească un preţ „prea mare“ pentru „credinţa“ lor, ci numai atât cât să salveze aparenţele „de ochii lumii”!

3. SLUJIREA

Din nefericire există destul de mulţi creştini caracterizaţi de credinţa ieftină, care totuşi reuşesc să ajungă slujitori în biserici! Întrucât convertirea, urmată de trăirea în conformitate cu aşteptările lui Dumnezeu, reclamă neapărat plătirea unui preţ de către credinciosul sincer, atunci, cu atât mai mult şi privind lucrările tot prin prisma sincerităţii, acelaşi preţ trebuie plătit şi de către slujitorul creştin!

Biblia ne învaţă că toţi oamenii lui Dumnezeu au trebuit să plătească preţul asumării responsabilităţii slujirii semenilor lor în faţa lui Dumnezeu! Modelul desăvârşit al slujirii – Domnul Isus însuşi – a plătit preţul renunţării totale, pentru a putea fi de folos aici pe pământ tuturor păcătoşilor! Preţul acesta înseamnă, pe lângă dragoste şi sinceritate, renunţarea la multe, chiar foarte multe, avantaje de care ceilalţi credincioşi se bucură. Slujitorul lui Dumnezeu trebuie să înţeleagă pe deplin că privilegiul de a fi răspunzător de turma Bunului Păstor, care şi-a dat viaţa pentru oile Sale, impune echiparea tuturor lucrătorilor Săi cu aceeaşi mentalitate! Slujitorul creştin, care are într-adevăr o credinţă de mare preţ, va fi dispus ORICÂND să plătească ORICE şi ORICÂT, nu numai pentru Dumnezeu, ci şi pentru turma care, prin harul divin, i-a căzut la împărţeală!

Cu toate acestea şi cu mari regrete, se constată că astăzi încă mai sunt destui „slujitori creştini“ pentru care „slujirea“ a devenit o sursă uşoară de câştig material, o cale rapidă de a fi „cunoscuţi“ şi „apreciaţi Aceşti slujitori consideră în permanenţă că fac mult prea mult pentru mica remuneraţie pe care o primesc. Astfel, ei ajung să fie mai mult interesaţi de realizările materiale ale bisericilor pe care le slujesc, în loc să fie interesaţi de starea de sfinţenie a acestor biserici. Acest fel de „slujitori“ se consideră frustraţi chiar în faţa lui Dumnezeu, care, după părerea lor, le cere mult mai mult decât ar fi „normal“ să facă pentru El. Consecinţa unor astfel de atitudini greşite îi determină, în cele din urmă, să fie mai mult interesaţi de propria promovare nu de consacrarea lor în slujire pentru Dumnezeu. Adeseori, consacrarea şi dăruirea – pentru care, biblic vorbind, trebuie plătit preţul maxim, aşa după cum deja am văzut şi ştim – sunt înlocuite pur şi simplu cu o vânătoare ciudată, însă tenace şi perseverentă, după diplome, titluri şi poziţii ecleziastice. În astfel de situaţii, mai mult contează opinia oamenilor cu privire la ei, decât aprecierea lui Dumnezeu. De ce? Pentru că abordarea slujirii se face mai mult cu teamă de oameni, nu cu frică de Domnul! Aşa se explică faptul că aceşti impostori spirituali – veritabili farisei moderni – au o credinţă de tinichea, nu o credinţă de aur, ca urmare, sunt interesaţi de eliminarea concurenţei, de aranjamente religioase, evident combinate cu înfrumuseţări propagandistice compromiţătoare, care, ulterior, sunt etalate de la amvoane. Imensa vinovăţie, care planează asupra unor astfel de indivizi, constă tocmai în promovarea în rândul credincioşilor a acestei credinţe ieftine chiar în casa Domnului, pentru că oamenii se străduiesc să meargă acolo, le ascultă „mesajul“ îi privesc de jos şi văd „modelul“ Deşi cuvintele lui Leonard Ravenhill sunt apreciate de mulţi ca fiind extrem de dure, totuşi, acestea sunt deosebit de actuale, mai ales pentru aceşti farisei moderni, iată-le: „Trebuie schimbată definiţia altarelor, pentru că altarul e locul unde se moare! Cei care nu vor să plătească preţul să-l lase în pace! “ În contrast cu posesorii de credinţă ieftină este marea masă de oamenii sinceri şi modeşti, care au o credinţă de mare preţ. Credinţa creştină este cel mai valoros lucru din univers. Valoarea acesteia atinge preţul investit de Dumnezeu în mântuirea oamenilor. De aceea, adevărata credinţă creştină este aceea pentru care Dumnezeu a plătit şi pentru care oamenii trebuie să plătească, la rândul lor, cel mai mare preţ!

Convertirea, trăirea zilnică şi slujirea creştină sunt lucrări nespus de mari şi scumpe, care alcătuiesc preţul pe care, adevăraţii creştini doresc şi sunt gata oricând să-l plătească pentru că şi acest preţ este nespus de mare şi scump în faţa lui Dumnezeu!

(Editorial scris de pastorul Gigi Furdui în revista Credința în Acțiune Nr.3/Aprilie 2001)